Există perioade în viață care nu vin liniștit, nu vin cu răspunsuri sau cu claritate, ci vin cu un fel de zguduire interioară care te scoate din tot ce credeai că este stabil și sigur.
Perioada aceasta este una dintre ele. Suntem sub influența tranzitului Soarelui prin Poarta 51 – Poarta Șocului – o energie profund individuală, care nu vine neapărat să ne ofere confort, ci mai degrabă să ne trezească, uneori brusc, alteori subtil, dar aproape întotdeauna în moduri pe care nu le putem controla sau anticipa.
Șocul nu este întotdeauna ceva dramatic la exterior, deși uneori poate fi, ci poate fi și acel moment interior în care realizezi că nu mai poți continua la fel, că ceva în tine cere schimbare, că o parte din tine nu mai vrea să fie ignorată.
Pentru mine, șocul nu a fost niciodată doar o idee sau un concept din Human Design. A fost trăit.
Aveam 19 ani când l-am pierdut pe tata, iar momentul acela a rămas întipărit în mine nu doar ca o amintire, ci ca un punct de ruptură interioară pe care abia mult mai târziu am început să îl înțeleg.
Eu am fost cea care a mers să verifice dacă mai este în viață. Și în clipa aceea, fără să îmi dau seama conștient, ceva în mine s-a închis.
Nu am avut un acces real la ceea ce simțeam. Nu am știut cum să plâng, cum să exprim, cum să procesez. Așa că am făcut ceea ce mulți dintre noi facem atunci când emoțiile sunt prea mari pentru sistemul nostru: le-am înghițit.
Mi-am înghițit furia, neputința, durerea și am mers mai departe, construindu-mi o viață în care, la suprafață, părea că sunt bine, că sunt puternică, că pot duce.
Și poate că într-un fel chiar puteam. Dar în interior, totul rămăsese nespus.
Ani de zile am trăit cu convingerea că eu nu sunt o persoană furioasă, că furia nu face parte din mine, că este o emoție pe care alții o au, dar eu nu.
Artele marțiale au fost, pentru o perioadă, spațiul în care această energie își găsea o formă de exprimare, într-un mod controlat, structurat, acceptat. Dar în momentul în care am ieșit din acel cadru, în care nu am mai avut acel spațiu de descărcare, a rămas doar liniștea. Și sub această liniște, ceva foarte subtil, foarte fin, dar constant prezent.
Furia mea nu era explozivă. Nu era vizibilă. Nu era „deranjantă” pentru ceilalți. Era tăcută. Și tocmai de aceea mi-a luat atât de mult timp să o recunosc.
Am continuat să merg înainte, să fac alegeri, să intru în relații, să mă adaptez, să mă controlez, fără să înțeleg de ce, de multe ori, ajung să mă autosabotez sau să mă simt blocată în propriile mele dinamici.
Până când viața a venit din nou cu un alt șoc. Pierderea mamei mele. Și în acel moment, toate straturile pe care le ținusem bine ascunse au început, încet, să iasă la suprafață.
Atunci am început să văd cât de multă furie duceam în mine, cât de adânc era înrădăcinată și în câte direcții se manifesta fără să îmi dau seama.
Era furie pe tata. Era furie pe bărbați. Era furie pe relații, pe viață, pe Dumnezeu. Dar, poate cel mai greu de recunoscut, era furie pe mine… pentru că eram aici și nu puteam schimba ceea ce s-a întâmplat.
Și, fără să îmi dau seama, în tot acest proces, îmi închisesem din ce în ce mai mult inima.
Poarta 51 vorbește despre aceste momente care ne scot dintr-o aparentă stare de siguranță și ne aruncă într-un spațiu în care nu mai putem evita ceea ce este viu în noi. Despre acele experiențe care pot fi resimțite ca o ruptură, dar care, în același timp, pot deveni o inițiere.
Pentru că șocul poate să ne închidă sau poate să ne deschidă. Poate să ne înghețe sau poate să ne trezească. Diferența, de multe ori, nu stă în ceea ce ni se întâmplă, ci în felul în care alegem, sau învățăm, să fim cu ceea ce simțim după.
Eu am fugit mult timp de emoțiile mele, pentru că erau prea intense, prea incomode și, într-un fel, prea copleșitoare pentru ceea ce știam atunci să duc.
Dar, încet, în spații în care m-am simțit în siguranță, în terapie, în constelații, în lucrul profund cu mine, am început să le întâlnesc. Să le văd. Să le simt. Și să înțeleg că nu ele sunt problema. Ci felul în care m-am separat de ele.
Furia nu a dispărut. Dar s-a transformat. Din ceva ce mă ținea blocată, într-o sursă de claritate, de adevăr, de limite și de putere personală.
—
În această perioadă, sub influența acestei energii, simt să deschid către voi o serie de împărtășiri despre emoții. Nu din teorie, nu din ceea ce „ar trebui”, ci din ceea ce am trăit și am integrat în mine.
Despre furie, despre tristețe, despre frică, despre vinovăție și despre acele emoții pe care, de multe ori, le evităm tocmai pentru că ne este teamă de intensitatea lor.
Pentru că, de foarte multe ori, ceea ce evităm cel mai mult este exact ceea ce ne poate elibera.
—
Furia este doar una dintre emoțiile cu care vom lucra și în retreat-ul „Călătoria Emoțiilor”, un spațiu pe care îl creez împreună cu Roxana Avădănei, în care nu încercăm să scăpăm de ceea ce simțim, ci învățăm să ne apropiem de emoțiile noastre, să le înțelegem și să le transformăm în resurse reale în viața noastră.
21–24 mai, Argeș
Sunt ultimele locuri disponibile.
—
Dacă perioada aceasta te mișcă mai mult decât de obicei, dacă simți că apar emoții pe care nu le poți explica sau controla este posibil să fie exact această energie care te invită să te vezi mai profund.
Fii blândă cu tine în procesul acesta. Și, mai ales, rămâi aproape de tine.
Love,
Lucica
