Acum zece ani, într-o seară de vineri, 30 octombrie 2015, viața mea s-a oprit în loc pentru mult timp. Deși eu nu eram acolo.
Plecam agale de la birou, fredonând o melodie, pentru prima oară după mult timp, mai liberă. După un an de haos, tot ce îmi doream era liniște. Nimic spectaculos. Doar liniște.
Pe drum, o fetiță de vreo trei ani s-a oprit brusc și m-a privit drept în ochi. Avea ochii mari, negri, adânci. Privirea ei m-a străpuns fără avertisment. Am simțit un fior rece pe șira spinării, unul dintre acele momente în care corpul reacționează înaintea minții. Nu am știut atunci de ce. Doar am simțit.
Aveam inițial în plan să ies în oraș în seara aceea. Un concert, o ieșire ca multe altele. Doar că, pentru prima dată după mult timp, am ales să mă opresc. Să-mi ascult corpul. Să-mi ascult intuiția. Și am rămas acasă.
Seara a fost liniștită. Atât de liniștită încât părea banală. Până în jurul orei 22:45, când au început să apară mesajele.
„Ești bine?”
„Spune-mi că ești acasă.”
Am deschis Facebook-ul. Primul lucru pe care l-am citit a fost: „Incendiu grav în clubul Colectiv.” Mi s-a oprit inima.
Puteam fi acolo. De atâtea ori am fost la concerte. De atâtea ori nu am stat pe gânduri. Și tocmai atunci, în seara aceea, am spus că nu mă simt în stare.
Am plâns. Am tremurat. Am simțit neputința în fiecare celulă a corpului meu. Zilele care au urmat m-au găsit ca o umbră. Mergeam pe stradă, dar nu eram cu adevărat acolo. Unii dintre oamenii pe care îi știam nu mai erau. Alții se luptau să rămână.
Ieșeam în stradă, mă rugam, și aveam un singur gând care se repeta obsesiv: Puteam fi acolo.
Mult timp nu am înțeles ce trăiam. Abia mai târziu am realizat: trăiam vinovăția supraviețuitorului, fără să fi fost victimă. Durerea unei lumi întregi, comprimată într-o singură noapte.
Și apoi a venit liniștea. Liniștea aceea grea, care apare după haos. Liniștea care nu te mai lasă să fugi. Care te obligă să te uiți la tine, la viața ta, la alegerile tale. Liniștea care scoate la suprafață toate întrebările pe care le-ai evitat ani la rând.
Abia acum pot scrie despre asta. Pentru că abia acum înțeleg.
Acea seară a fost primul meu wake-up call. Momentul în care ceva s-a rupt definitiv și, în același timp, ceva nou a început. Momentul în care am început să trăiesc conștient, prezent, cu mai mult respect pentru viață.
Atunci am înțeles cât de puternică este intuiția mea, chiar dacă de multe ori nu știu să o explic. Cât de clar vorbește corpul, dacă suntem dispuși să-l ascultăm.
De atunci, recunoștința a devenit busola mea. Aleg, pe cât pot, cea mai înaltă vibrație. Aleg să fiu aici. Să simt. Să trăiesc.
Pentru că sunt încă aici.
Love,
Lucica
